:)

:)

Sunday, March 23, 2014

Oamenilor frumoşi din viaţa mea



Mi-ar plăcea să am mai mult timp pentru fiecare om frumos din viaţa mea.

Spre exemplu,cu tine, Miţo (Corina Ogea), mi-ar plăcea să am mai mult timp să ne vedem, să mergem în parc cu bicicletele, să mergem în Vamă şi să luăm micul dejun langă un bărbos sexi, inabordabil, pentru ca apoi să ne imaginăm că este extreme de prost şi să nu ne mai placă, still…sexi, dar prost. Să mai stăm împreună şi să facem schimb de nădragi, să mai mergem la Cinemateca Grozăveşti şi să imi mai povesteşti ce lucruri cool mai faci tu.

Atât de mult mi-ar plăcea să mă văd mai des cu buna mea prietenă Alexandra Davidescu, care-mi ştie toate ofurile de cuconiţă nebună şi faţă de care pot plânge când sunt extreme de tristă. Care îmi dă două palme şi imi aminteşte că sunt un om tare!

Cam la fel de mult mi-ar plăcea să mă întalnesc cu piticotul vieţii mele, Cristina Barbu, cu care râd la toate amintirile noastre din liceu şi de prostiile pe care le mai facem în astă viată…pentru că esenţele tari se păstreză în sticluţe mici. J

Şi cu prietena mea de-o viaţă, Ema Tican, mi-ar plăcea să petrec mai mult timp, că doar am crescut împreună. Că mă ascultă şi nu mă judecă, că am încercat din năzdrăvăniile adolescenţei împreună, că-mi aminteşte că trebuie să mai şi distrez. Că am fost amândouă crescute de taţi militari şi mai ales, pentru că Tanţi găteşte excelent.

Andra Anoica, o, ce dulceaţă de fată! Şi ieşim la party-uri şi suntem printre singurele dubioase care tresalta la un dubstep sau la un Rammstein. Pentru că nu ştim cum să refuzăm frumos un băiat şi putem părea necioplite…Că suntem visătoare, deşi şcoala nu ne-a îndrumat către acest lucru.

La fel şi cu domnişoara Ana Albuţiu, care e cea mai sexi fată de pe Terra cănd începe să vorbească în engleză sau în franceză. Că e o nonconformistă convinsă şi mi-e dor să mai râdem ca două retardate la cursuri de cine ştie ce desen scijelit pe băncile facultăţii, obosite de toate formulele de la algebră şi analiză. Că e cea mai şmecheră gagică pe care o ştiu!

Despre Cezara Suman nu mai vorbesc…e omul cu care am în comun cel mai frumos om şi pentru că e una din cele mai raţionale fiinţe pe care o ştiu. Pentru că citeşte nişte cărţi mişto şi pentru că avem o viaţă atât de ocupată cu joburile noastre corporatiste încât nu ne găsim 2 ore în care să bem un vin şi să-l ascultăm pe Chopin la pick-up-ul meu.

Şi pe Stefania Apostol aş vrea s-o am mai des alături. Să mergem la teatrul ăla mult dorit de amândouă, dar pentru care nu ne potrivim. Că e unul din oamenii care mi-au inspirit cel mai frumos sentiment de voluntariat şi m-a ajutat să cresc prin modul în care mi-a întins o mână de ajutor să-mi duc cu bine proiectul la capăt.

Oana Năstase  este cea mai tare arhitectă şi nu o ştie. Cu ea sper să mă văd curând şi să nu-mi mai fie aşa dor să o aud cântând .

Mai este un om care-mi este foarte drag…un om matur şi un prieten de nădejde care-mi aduce aminte că cel mai important lucru este ca tu să fii bine cu tine!. Ciprian Ioan e prietenul meu care păstreză amprenta ei, a Andreei Avramescu.

Şi, în final, mi-ar fi plăcut să o am alături toată viaţa, pe ea, Andreea Avramescu, PERSOANA MEA. Să ne întâlnim la Paris şi să mergem la concertul de jazz, unul oarecare. Să fiu mândră că sunt prietena ei şi să mă mai certe când nu am încredere în mine, să mă mai sune cineva să-mi spună că mă iubeşte, iar eu să-mi cer iertare că nu am inteles-o cândva.

Şi să le fi acordat mai mult timp unor oameni care au trecut prin viaţa mea şi nu am văzut că sunt frumoşi din prima.

 Aşa să ştii despre mine, Miţo!


Sunday, March 16, 2014

Doamna Mama

Draga Cristic,
In primul rand vreau sa-ti spun ca mama ta este o dulceata. Si face cele mai bune checuri din lume, desi eu ma laudam ca nu-mi plac. Ale ei, oh, as putea trai doar cu ele!
In al doilea rand, e asa dragut sentimentul acela cand mi se face dor de tine si deschid in browser pagina de blog si, supriza!, tu ai scris!! Imi pune zambetul meu tamp pe fata.
Desi pisi m-a certat ca am facut blogul pe blogger, si nu pe wordpress, care "cica" e mai profi, mie-mi place aici. Ma simt bine :D.
O sa-ti povestesc si eu putin despre doamna mea mama, astazi fiind ziua cand se implinesc 23 de ani de cand dansa se chinuieste cu mine si eu cu ea. Zi extrem de emotionala mai mult pentru ea decat pentru mine.
Relatia mea cu doamna mama este foarte speciala, asa a fost dintotdeauna. Nu pot sa zic ca ne intelegem bine sau rau, se schimba de la secunda la secunda starea relatiei. Dar stiu ca va fi intotdeauna acolo pentru mine si va face pe dracu-n patru sa-mi fie bine, asa cum a facut si pana acum.
Este o luptatoare din toate punctele de vedere. Si o admir mult, desi nu prea i-am spus asta ca sa nu i se urce la cap. Ea doreste sa comunicam mai mult, eu mai putin. Cred ca principalul motiv ar fi ca ma cunoaste cu adevarat si si-ar da seama cand ceva nu e-n regula. Nu vrem asta, ca apoi ar incepe cu si mai multe intrebari si noi vrem sa limitam asta. Motiv necunoscut.
Este cea mai frumoasa femeie. Sunt subiectiva, evident, dar da. Asa este.
Mama e genul de mama care e mai mult o prietena. Toti prietenii mei voiau sa ramana cu noi la petreceri and stuff, lucru ce nu ma incanta in mod special. Totusi, e mama. Cum sa bei limonada de fata cu ea?
Alt lucru genial la maman este firea ai artistica. De la tablourile din casa la biletele ei lasate pe masa din bucatarie in care imi sugera calduros sa incalzesc mancarea inainte sa mananc; toate au un strop din farmecul ei.
...concluzia fiind ca nu stiu ce m-as face fara ea. She's pretty. Awesome!

Sunday, March 9, 2014

Portret de mama



Nu am foarte multe amintiri pana la varsta de 3 ani, daca este posibil ca cineva sa isi mai aduca aminte ceva la abia cativa ani de viata. Am doar o caseta video, de la 1 an, cand se vedea clar ca ala era timpul in care eram in centrul atentiei familiei mele.

Si, ca si in dragoste, fericirea a durat 3 ani, 3 ani, 2 luni si 5 zile, mai exact, pana in momentul in care a aparut fratele meu. Mama era in sfarsit implinita, nascuse baiat.

Avea aceasta ambitie, ca primul copil sa fie baiat si n-a fost sa fie asa. Imi povestea cand m-am facut mai mare cat de urata puteam fi cand m-am nascut, desi domnul doctor ii specificase, ”Irina, ai o fata grasa si frumoasa!”. Mama, cand m-a vazut, mai sa-I zica doctorului: “Aideti domnu’ doctor, nu vedeti ce urata e, ce nas si gura mare are!”.

Eh, adevarul asta este, unii copii chiar sunt uratei tare, dar sunt ai tai, deci sunt frumosi.

Au trecut ani, si dezvoltasem o pasiune din a o asemui cu Hitler, nu era ca si cand stiam eu prea multe despre el, dar era de ajuns sa imi dau seama ca exista o asemanare intre aceste 2 personaje.  

Relatia mea cu mama a inceput sa-si spuna cuvantul cand copilaria mea s-a terminat, adica atunci cand am inceput scoala. Aici aveam o relatie pe termen lung cu cartea, dar mai ales cu MAMA.

O alta ambitie a mamei, foarte mare, era sa invatam bine, sau mai bine zis, sa fim cei mai buni din clasa, sau cel putin, printre cei mai buni. Si-am ajuns, dar abia prin clasa a 4-a, cand l-am intalnit pe domnul invatator, domnul meu Trandafir.

Mama avea o tehnica rigida de a ma face sa invat. Cand am inceput sa scriu, stiam foarte clar ca daca literele nu ies perfect, este posibil sa raman fara foi in caiet, pentru ca mama nu accepta o bucla a lui “l” prea mare sau sa uit codita lui “c”.

La limba romana era o conditie sine qua non ca eu sa am cea mai lunga si plina de figuri de stil compunere. Altfel, imi facea ea una si imi dadea peste nas intr-un stil mare.
La matematica, nu mai vorbesc…mi-aduc si-acum aminte cand am luat un “S”, eram prin clasa a II-a sau a III-a, singurul. Tragedie. Cum sa ma duc acasa, la Hitler, sa-I spun ca am luat S, la matematica!!!
La Lucru manual, luam mereu FB, pentru ca mama parca avea arta in sange. Doamna invatatoare de-abia astepta sa vada plansele mele extrem de frumoase, pentru ca Irina reproducea “Iarna” dupa un tablou cu abilitatile unui pictor.
Si tot n-am descoperit stiinta de carte in stilul ei, pentru ca frica nu era un sfetnic bun.

In fine, pe parcurs deja incepeam sa o intrec in multe, si m-a lasat in pace.  O intrecusem, era, deci,  multumita!

Si viata mea de tanara adolescenta cu un ginecolog in casa nu a fost tocmai usoara, pentru ca toata morala pe care fetele care nasteau la 15 ar fi trebuit  s-o primeasca, o primeam eu acasa. Deci subiectul “baieti” era unul sensibil. Mai ca parca mai multe ii spuneam lui tata, tata, care se supunea si el lui Hilter.

Mai avea o alta ambitie, sa fiu cea mai elegant fata de la diverse intalniri de la scoala/liceu la care participam. Nu isi permitea de cele mai multe ori, dar se stresa pentru asta.

Nici acum nu-mi reuseste o manichiura ingrijita, de domnisoara, cum o avea ea. Pentru ca mainile mamei, adesea mirosind a clor, cu crapaturi si zgarieturi, au fost mainile care m-au invatat sa scriu, sa simt si sa mangai.

Iar mama era de o frumusete fina in tinerete. Bruneta, cu ochii de un  verde-caprui, supla si cu bujori in obrajori. Asa mi-o aduc aminte din tineretea ei.

Mama este un model de femeie pentru mine, mama este cel mai important om din viata mea.

Asa se face ca in seara de dinaintea probei la Limba Romana de la bacalaureat am avut un cosmar, cum ca asistam la inmormantarea mamei mele si o certam pentru ca ma lasase inaintea unui moment important din viata mea, iar ea ma consola si printre altele imi “soptea” cum ca la bac voi primi la prima parte poezia “Trei lacrimi reci de calatoare” de Ion Minulescu. Ironie morbida.

N-am mai dormit in noaptea aia. Am asteptam sa se faca dimineata si primul lucru pe care l-am facut a fost sa citesc din nou poezia asta, pe care acum o traiam altfel. Am asteptat-o sa ajunga de la serviciu, pentru ca imi spuses clar sa nu plec la examen inainte ca ea sa vina de la serviciu. A fost cea mai lunga asteptare din viata mea, ca ochii mi se intetosasera citind versurile poeziei menite parca sa-mi trezeasca un semntiment de frica cum ca mama n-o sa mai fie candva:

“…Cu ochii urmări-vei ţărmul, topindu-se ca noru-n zare,
Şi ochii-ţi lăcrima-vor poate
Trei lacrimi reci de călătoare ;
Iar eu pe ţărm
Mâhnit privi-voi vaporu-n repedele-i mers,
Şi-nţelegând că mi-eşti pierdută,
Te-oi plânge-n ritmul unui vers…”

Si-a venit, mi-a dat binecuvantarea de dinainte de toate momentele importante din viata mea si m-a pupat.
De atunci eu si mama ne exprimam mai des sentimentele una fata de cealalta, dar nu intr-un mod modern, cum o fac altii, cu puisor si sufletel, nu e stilul nostru.

Si ma opresc aici…Acum e randul tau, Mito! Cum e a ta mama?


Thursday, March 6, 2014

Real Room Escape...sau cronica unei minti bolnave


Ma suna deunazi un bun prieten, cica, sa merg intr-o ceainarie sa testez un joc la care stiu ca lucrase de ceva vreme.

Imi da succint cateva detalii, “Trebuie sa faceti un puzzle. O sa fiti incuiate intr-o camera cu lumina stinsa (in gandul meu zic ”O-o!, prietene, ce-mi propui tu aici?”, dar stiam ca The Keeper, sa-i spunem, e baiat decent si elimin rapid gandul din minte) si trebuie sa gasiti indiciile care sa va duca la cheia ce deschide usa!”

Hmm, baiete! , imi venea sa-I zic, am citit si eu povestile Agathei Christie cand eram mica. 10 NEGRI MITITEI, Hercule Poirot si tot felul de minti criminale, neah!,  ce poate fi mai mindblowing de atat?! .

Aceept instant oferta, gandindu-ma ca da, o sa fie misto, il stiu pe acest The Keeper, e baiat inteligent tare.
Daca-ti imaginezi ca daca ti-a placut sa joci Sudoku, sa citesti romane politiste, sa rezolvi probleme de logica si ai o imaginatie bogata, o sa stii sa joci un astfel de joc, e foarte probabil sa pleci dezamagit.

Bun!, si-ajungem la locul cu pricina. Gazedele, Mihai si George, inca pregatesc camera. Locul, placut de altfel, nu ti-ai putea imagina ca ala e lacasul unui  BRAINGASM, cu ceai si un aer boem, unde nu vii decat daca vrei sa-ti eliberezi mintea. Ironic!

Intram in camera.  Nimic ce ti s-ar putea parea deplasat, infricosator sau complicat de analizat. Niste mese, cateva scaune, un dulap si o soba…ce dracu!, pe bune?, floare la ureche.

Ca niste fete istete, incepem cu o tentativa de strategie, sa analizam camera. Mi-am dat seama ca treaba nu-I simpla, dupa citesc scenariul. Da, scenariul parea scris fix de Agatha Christie, dar The Keeper zice ca totusi, Agatha Christie s-a luat dupa el.

Minutele treceau iar noi treceam de la euforie la extaz. Pe masura ce mai descoeream ceva, ba simteam ca suntem mai aproape de final, ba ca n-o sa mai iesim niciodata de acolo.
Si ambitioase eram, pe cuvant, ca nu ne-am lasat pana nu am iesit cum se cuvine.

Totul era un joc al mintii, presarat cu ghicitori si mesaje ademenitoare: “Search me once and find me empty, search me twice and….”
“I have a name that is not mine.
People care not of me in their prime.
They all cry rivers right at my sight,
And lie by me all day... And all night.”

Recunosc, am subestimat putin jocul asta, m-am concentrat pe lucruri carora nu ar fi trebuit sa le dau prea multa importanta, mi-am dat seama ca nu totul e incifrat si nu toate lucrurile sunt ascunse in coduri matematice (desi tocmai astea, la un moment dat, iti trebuie ca sa descoperi esentialul), ca detaliile mici iti dezvaluie cele mai mari secrete, ca mintea unui om poate fi atat de bolnava, nu doar in carti . Ca trebuie sa ai imaginatie bogata, dar ca prea multa, la un moment dat, strica.

As mai juca Real Room Escape inca o data, din ambitia de a-mi testa capacitatile, acum, avand cel putin sentimentul ca am inceput sa cunosc psihologia creatorilor, ca despre asta este vorba in fond. ;)

Miţo, mai ai cateva lucruri de invatat! Si ma retrag. Daca credeti ca sunteti  smart, mergeti si jucati jocul asta.


Cristina.

Monday, March 3, 2014

De ce am renuntat la Facebook si alti detergenti

*text transcris de pe carnetelul meu in forma de caseta*

Luand-o in ordine cronologica, prima data m-am gandit sa renunt la Facebook. Acum o luna de zile. Incepusem sa ma gandesc la avantajele si dezavantajele contului si nu mi-a placut cum a inclinat balanta.
Ajunsesem sa vreau sa postez totul online, fiecare moment mai special sau fiecare criza de cucoana nebuna. Parca nu ma mai puteam bucura/suferi in liniste fara sa apara pe peretele online. Era doar in capul meu, n-am postat chiar tot. Dar situatia era fix pe invers: impartitul gandurilor cu 600 de prieteni virtuali le ia din importanta.
Apoi era pierderea de timp. Multa. Mare. Tot timpul. Dand scroll. Dand like. Comentand. Nimic util. Ba poate mai gaseam cate un articol interesant, dar prea rar.
Pentru lucrarea de licenta am citit un pic despre Facebook si cum acesta face oamenii cucoanele mai triste. Da, eu sunt the average user. Ma rog, a bit more stalkerish than the average.
Asa ca-l inchisei. Acum vreo 2 saptamani sa zic. Din nu stiu ce motiv, nu prea am anuntat lumea. M-am gandit ca nu-i nevoie.
Then something very interesting happened. Lumea a inceput sa caute alternative pentru a da de mine. O mana de oameni au depus efort sa ma gaseasca: Google hangout, Gtalk, Gmail, whatsapp, skype, LinkedIn, you name it. Sa ma intrebe ce s-a intamplat. Toti aveau un ton de ingrijorare sau sa ma trateze ca si cum as suferi de nebunie temporara.
Nu, dragilor. Am hotarat ca imi plac mai mult conversatiile 1:1, transmiterea de informatii 1:1, fie si online.
Ai gasit ceva interesant si vrei sa aflu si eu? Da-mi un mail. Fusesi in vacanta? Da-mi share la album. Poate pare egoist sau ca cer prea mult, dar doar de la persoanele carora le ofer acelasi lucru. Ce treaba am cu ceilalti?
Si daca pierdem legatura inseamna ca unul din nou sau amandoi nu am mai ingrijit relatia. De orice natura ar fi fost ea.
Deci da. O mana de oameni valorosi. Speciali pentru mine. Cu care nu vorbesc zilnic, dar totusi destul de des. Cu care de-abia astept sa ies la o bere.
Iar concluzia concluziilor: sunt mai bine ca niciodata. I'm having the time of my life.
Este randul celeilaltei cuconite sa imi povesteasca despre viata ei.

Urmatorul episod din seria "De ce si alti detergenti" va fi "De ce este atat de awesome sa lucrezi cu englezi" :)

Corina.