:)

:)

Sunday, March 9, 2014

Portret de mama



Nu am foarte multe amintiri pana la varsta de 3 ani, daca este posibil ca cineva sa isi mai aduca aminte ceva la abia cativa ani de viata. Am doar o caseta video, de la 1 an, cand se vedea clar ca ala era timpul in care eram in centrul atentiei familiei mele.

Si, ca si in dragoste, fericirea a durat 3 ani, 3 ani, 2 luni si 5 zile, mai exact, pana in momentul in care a aparut fratele meu. Mama era in sfarsit implinita, nascuse baiat.

Avea aceasta ambitie, ca primul copil sa fie baiat si n-a fost sa fie asa. Imi povestea cand m-am facut mai mare cat de urata puteam fi cand m-am nascut, desi domnul doctor ii specificase, ”Irina, ai o fata grasa si frumoasa!”. Mama, cand m-a vazut, mai sa-I zica doctorului: “Aideti domnu’ doctor, nu vedeti ce urata e, ce nas si gura mare are!”.

Eh, adevarul asta este, unii copii chiar sunt uratei tare, dar sunt ai tai, deci sunt frumosi.

Au trecut ani, si dezvoltasem o pasiune din a o asemui cu Hitler, nu era ca si cand stiam eu prea multe despre el, dar era de ajuns sa imi dau seama ca exista o asemanare intre aceste 2 personaje.  

Relatia mea cu mama a inceput sa-si spuna cuvantul cand copilaria mea s-a terminat, adica atunci cand am inceput scoala. Aici aveam o relatie pe termen lung cu cartea, dar mai ales cu MAMA.

O alta ambitie a mamei, foarte mare, era sa invatam bine, sau mai bine zis, sa fim cei mai buni din clasa, sau cel putin, printre cei mai buni. Si-am ajuns, dar abia prin clasa a 4-a, cand l-am intalnit pe domnul invatator, domnul meu Trandafir.

Mama avea o tehnica rigida de a ma face sa invat. Cand am inceput sa scriu, stiam foarte clar ca daca literele nu ies perfect, este posibil sa raman fara foi in caiet, pentru ca mama nu accepta o bucla a lui “l” prea mare sau sa uit codita lui “c”.

La limba romana era o conditie sine qua non ca eu sa am cea mai lunga si plina de figuri de stil compunere. Altfel, imi facea ea una si imi dadea peste nas intr-un stil mare.
La matematica, nu mai vorbesc…mi-aduc si-acum aminte cand am luat un “S”, eram prin clasa a II-a sau a III-a, singurul. Tragedie. Cum sa ma duc acasa, la Hitler, sa-I spun ca am luat S, la matematica!!!
La Lucru manual, luam mereu FB, pentru ca mama parca avea arta in sange. Doamna invatatoare de-abia astepta sa vada plansele mele extrem de frumoase, pentru ca Irina reproducea “Iarna” dupa un tablou cu abilitatile unui pictor.
Si tot n-am descoperit stiinta de carte in stilul ei, pentru ca frica nu era un sfetnic bun.

In fine, pe parcurs deja incepeam sa o intrec in multe, si m-a lasat in pace.  O intrecusem, era, deci,  multumita!

Si viata mea de tanara adolescenta cu un ginecolog in casa nu a fost tocmai usoara, pentru ca toata morala pe care fetele care nasteau la 15 ar fi trebuit  s-o primeasca, o primeam eu acasa. Deci subiectul “baieti” era unul sensibil. Mai ca parca mai multe ii spuneam lui tata, tata, care se supunea si el lui Hilter.

Mai avea o alta ambitie, sa fiu cea mai elegant fata de la diverse intalniri de la scoala/liceu la care participam. Nu isi permitea de cele mai multe ori, dar se stresa pentru asta.

Nici acum nu-mi reuseste o manichiura ingrijita, de domnisoara, cum o avea ea. Pentru ca mainile mamei, adesea mirosind a clor, cu crapaturi si zgarieturi, au fost mainile care m-au invatat sa scriu, sa simt si sa mangai.

Iar mama era de o frumusete fina in tinerete. Bruneta, cu ochii de un  verde-caprui, supla si cu bujori in obrajori. Asa mi-o aduc aminte din tineretea ei.

Mama este un model de femeie pentru mine, mama este cel mai important om din viata mea.

Asa se face ca in seara de dinaintea probei la Limba Romana de la bacalaureat am avut un cosmar, cum ca asistam la inmormantarea mamei mele si o certam pentru ca ma lasase inaintea unui moment important din viata mea, iar ea ma consola si printre altele imi “soptea” cum ca la bac voi primi la prima parte poezia “Trei lacrimi reci de calatoare” de Ion Minulescu. Ironie morbida.

N-am mai dormit in noaptea aia. Am asteptam sa se faca dimineata si primul lucru pe care l-am facut a fost sa citesc din nou poezia asta, pe care acum o traiam altfel. Am asteptat-o sa ajunga de la serviciu, pentru ca imi spuses clar sa nu plec la examen inainte ca ea sa vina de la serviciu. A fost cea mai lunga asteptare din viata mea, ca ochii mi se intetosasera citind versurile poeziei menite parca sa-mi trezeasca un semntiment de frica cum ca mama n-o sa mai fie candva:

“…Cu ochii urmări-vei ţărmul, topindu-se ca noru-n zare,
Şi ochii-ţi lăcrima-vor poate
Trei lacrimi reci de călătoare ;
Iar eu pe ţărm
Mâhnit privi-voi vaporu-n repedele-i mers,
Şi-nţelegând că mi-eşti pierdută,
Te-oi plânge-n ritmul unui vers…”

Si-a venit, mi-a dat binecuvantarea de dinainte de toate momentele importante din viata mea si m-a pupat.
De atunci eu si mama ne exprimam mai des sentimentele una fata de cealalta, dar nu intr-un mod modern, cum o fac altii, cu puisor si sufletel, nu e stilul nostru.

Si ma opresc aici…Acum e randul tau, Mito! Cum e a ta mama?


No comments:

Post a Comment